Fiesta

de Ernest Hemingway

Cand mi-am publicat eu cartea, cativa „mari critici de literatura” erau scarbiti de pasajele vicioase ce apareau. Am spus povestea asta de cateva ori pana acum si m-am saturat de ea. Insa am tinut minte atunci de recomandarea lui Florin Ardelean de a citi cateva carti pline de vicii. In special alcoolul, apoi femeile. Asa ca pe lista i-am trecut pe Hemingway si pe Bukowski. Continuă lectura „Fiesta”

Forta sexuala sau Dragonul inaripat

de Omraam Mikhael Aivanhov

Indiferent din ce rasa, cultura, religie, parte a Globului sau stare sociala apartin, oamenii au cel putin un lucru in comun. Cel mai frecvent este perioada adolescentina, cand apare sentimentul de dragoste. Cand te indragostesti de el/ea si iti doresti afectiune, imbratisari, priviri dragastoase si meditatii in tacere. Insa cum este si normal, sentimentul dragostei vine impreuna cu atractia sexuala, manifestata la ambele sexe. Aici intervine problema majora, neexplicata si nestiuta de majoritatea parintilor, iar Biserica aplica tot felul de interdictii fara sa vina cu raspunsuri. Continuă lectura „Forta sexuala sau Dragonul inaripat”

Cel puternic are dreptate

de A.V. Tukmakov

Am citit pana acum o gramada de manuale de auto-sugestie, psihologie aplicata si dezvoltare personala. Internetul este plin de diferite carti electronice, video-uri si site-uri pe care scriu diferiti oameni care au urcat spre o cunoastere interioara. Da, majoritatea sunt niste mini-afaceristi care citesc diferite capitole din carti si apoi le dezvolta in cateva pagini sau articole. Le aduna intr-un Word, putin design si gata cartea spre vanzare! Acestia sunt romanii, insa cartea lui Tukmakov este putin diferita. Rusii mereu au alta perceptie despre oameni si Viata. Continuă lectura „Cel puternic are dreptate”

Portretul unui barbat imatur

de Luis Lander

Lăsăm de-o parte prostiile familiale în care eşti întrebat “Ce vrei să faci în Viitor?” sau “Care-i drumul tău în Viaţă?”. Aici e vorba de tine ca fiinţă, bărbat, diferit de cealaltă specie. Aici eşti tu, simplu sau complicat, cu dorinţe ascunse, cu un plâns timid când chiar simţi că doare. Bărbat diferit de cel din secolul XX care a trecut prin războaie şi a simţit spre final de secol liniştea zilei de mâine. Tu eşti un bărbat modern, cu gânduri moderne. Continuă lectura „Portretul unui barbat imatur”

Jurnalul Fericirii de Nicolae Steinhardt – recenzie de carte

Am prezentat această recenzie a romanului Jurnalul Fericii de Steinhardt la ora de Istorie. Față de celelalte „recenzii” ale mele, la aceasta chiar am încercat să mă încadrez în structura clasica și să fiu la subiect, fără aberații.

Nicu-Aureliu Steinhardt provine dintr-o familie de evrei cu puternice legături în cultura europeană, fiind rudă pe linie maternă cu Sigmund Freud. Se naşte la 29 iulie 1912, în Bucureşti. Tot în Bucureşti se formează academic, absolvind Facultatea de Drept, mai apoi luându-şi doctoratul sub îndrumarea profesorului Mircea Djuvara. Devine activ şi pe plan literar frecventând cenaclul Sburătorul, publicând eseuri, parodii, critică literară. Cariera lui este sincopică, deţine funcţii în instituţii de cultură dar, datorită etniei lui, va presta şi munci fizice în folosul comunităţii. Neafectat de materialitatea existenţei, Steinhardt este activ în cercurile literare şi filosofice de prim rang. Îi cunoaşte pe Constantin Noica, Eugen Ionescu, Monica Lovinescu, Alexandru Paleologu, Dinu Pillat, Vladimir Streinu. O constantă a tuturor acţiunilor sale este refuzul de a ceda presiunilor comuniste de a lua parte la transformarea culturii româneşti pe principii socialiste. În 1960 este arestat, făcând parte din ,,lotul mistico-legionar Noica-Pillat”. Deşi condamnarea este de 12 ani, execută 5 ani, fiind eliberat în 1964. În 1972 termină Jurnalul fericirii care în scurt timp ajunge în atenţia Securităţii fiind confiscat de aceasta. În 1973, se călugăreşte la Mănăstirea Rohia, unde ocupă şi funcţia de bibliotecar. Până la moartea sa, în decembrie 1989, Nicu Steinhardt publică numeroase eseuri, articole, studii de critică literară, traduceri din mari autori europeni.

Cartea sa de căpătâi, Jurnalul Fericirii, poate fi privita din doua planuri: ca o descriere a vieții din închisorile comuniste sau ca o călătorie inițiatică în tainele creștinismului prin durere. Scrisă în perioada comunistă, cartea rămâne sub anonimat. În timp ce prietenii lui, Eliade, Cioran, Ionesco, devin celebri prin scrierile lor în Franța, Steinhardt este pus în umbră. Nici după 20 de ani de la înlăturarea de fațadă a comunismului în România, cartea nu este cunoscută publicului larg. În momentul de față i se face reclama legionară, că de’! cine ar dori să citească o carte scrisă de un prieten al legionarilor? Și adevărat, Steinhardt mergea la multe întâlniri cu scop cultural unde majoritatea oamenilor erau simpatizanți ai unor idei legionare. Pe baza acestui motiv, este chemat la Securitate în anul 1960.

Romanul se deschide cu nota autorului, care ne anunță din start să nu ne așteptăm la o tipologie de jurnal clasică, ci mai mult la o înșiruire de amintiri incontrolabilă. Astfel, suntem aruncați direct în ancheta de la Securitate din ianuarie 1960 în care se dorea denunțarea completă a lui Noica; apoi sărim în luna August a anului 1964 unde reflectează asupra convertirii sale la creștinism; din nou se revine asupra zilelor de anchetă. Această jonglerie care se găsește în roman, oferă involuntar o perspectivă mai largă decât într-o structură de jurnal clasică asupra vieții autorului. Cu precizarea făcută mai sus, prin înaintarea noastră pagină cu pagină putem observa că Jurnalul nu poate fi privit doar dintr-o anumita latură, iar prin lipsa din această împletitură ori a descrierii vieții din închisoare, ori a călătoriei inițiatice spre regăsirea adevăratei credințe, ar fi rezultat doar o altă carte a literaturii române.

Legat de viața închisorii se pot discuta multe. Ce Steinhardt nu uită în închisoare este iubirea față de tatăl său, Oscar Steinhardt. Acest bătrânel ovrei ce deținea un mic atelier de tâmplărie, ofițer rănit la Mărășești și fost coleg de facultate cu Albert Einstein, îl îmbărbătează cu o ironie clasică pe fiul său: „Nu te întrista, pleci dintr-o închisoare largă într-una mai strâmtă, iar la ieșire nu te bucurea prea tare, vei trece dintr-o închisoare strâmtă într-una mai largă…” – și: „să nu fi jidan fricos”. În ciuda acestor încurajări, avem vaga impresie că Oscar Steinhardt e împăcat cu ideea ca fiul său va face inchisoare și cu gândul că merită să o facă. De ce? O scenă descrisă succint din roman ne dă răspunsul. În anul 1944, înfuriat să-și vadă fiul cum cască gura la intrarea tancurilor rusești în București, printre cei care le ovaționau, îi adresează cu duritate „DOBITOCULE”, adăugând: „Stai și te uiți, tâmpitule, stați și vă uitați cu toții și nu știți ce vă așteaptă, uite-i cum râd, or să plângă lacrimi amare, și tu la fel…”

Steinhardt trece prin principalele închisori comuniste: Gherla, Aiud, Jilava. Aici întâlnește tot felul de oameni: adventiști, legionari, luptători din grupurile de Rezistență Anticomunistă din munți, tineri din Liga Revoluționară Română, țărani care s-au opus colectivizării, preoți ce au spovedit oameni considerați dușmani ai poporului etc. Fiecare categorie are particularitatea sa, iar unitatea nu există decât atunci când tortura colectivă apare. Iar când apare, metodele de tortura din Iad sunt ușoare pe lângă cele create de mintea umană: arpacașul fierbinte înghițit pe nerăsuflate; cățărări cu unghiile pe ziduri; metanii neîntrerupte, până la leșin; excremente mâncate; mâncare enormă urmată de două zile într-o celulă fără tinetă și cu ușa zăvorâtă; preoți siliți să facă onanie; separați singuri în celule fără mâncare,  doar paiele din salteaua zdențuroasă.

Pe lângă toate torturile fizice, le sunt aplicate torturile psihologice. Fără nici o unealtă… Fără apă clocotită, roți, lanțuri, fiare înroșite, sfredele. O simplă celulă proaspăt zugravită în două culori, cu un pat și o pătură. Este ținut șaptesprezece ore în picioare fără să fie lăsat să se așeze sau să se sprijine de un perete. In următoarele ore i se dă voie să se așeze întins pe pat, becul mare de culoare palidă fiind chiar pe direcția lui vizuală. La simpla mișcare de întoarcere, acoperire cu pătura, închidere a ochilor, gardienii tăbăresc în celulă și încep loviturile dureroase. Steinhardt numește acestă tortură „prin Timp”.

Dacă omul din sec. XXI are posibilitatea de a raționa, câtuși de puțin, invitația mea este de a se pune pentru doua minute în postura acestor deținuți politici. Deținuți care, să notăm, n-au fost închisi pentru infracțiuni ci doar pentru o altă gândire decât cea impusă de Partidul Comunist. Oare noi, ajunși într-o asemnea situație, am putea rezista? După un timp în care se cunosc, deținuții încep să converseze, în șoaptă de cele mai multe ori. Steinhardt notează aceste frânturi din conversațiile lor în capitole cu titlu special „Bughi Mambo Rag”. De fapt, acest joc era o sinteză a rezistenței prin cultură, un exercițiu al minții și un schimb de informații, o formă de supraviețuire și de păstrare a integrității mintale. Dar Steinhardt este ajutat și de altă metodă, una cunoscută pe plan mondial de toți deținuții din închisori: refacerea legăturii pierdute sau găsirea legăturii cu Divinitatea.

Nicolae Steinhardt este botezat la 15 Martie 1960 la Jilava în celula 18, secția a II-a de către Părintele Mina. Astfel, se convertește la ortodoxie. Pe întreaga perioadă de încarcerare, fără prezența Divinității ar fi căzut psihic. Prezența multor preoți și a legionarilor (prin caracteristica mistică a doctrinei) face ca atmosfera să se schimbe. Esența creștinismului pătrunde tot mai adânc în celulă, iar rezistența la toate torturile (fizice-psihice) se face doar cu ajutorul curajului, creștinismul fiind o religie a curajului unde frica nu își are locul, iar libertatea este garantată. Dintr-o sumedenie de definiții, Steinhardt o alege ca potrivită pentru el doar pe una, a lui Brice Parain: „Dacă vrem să fim liberi, nu trebuie să ne fie frică de a muri, asta-i tot.”

Analizele situațiilor în care se află sunt comparate direct cu multe pasaje și scene din Biblie. Deși rușii îl au pe Dostoievski, ce prin operele sale ajunge la principalele caracteristici ale creștinismului, ei nu au învățat nimic despre aceste lucruri, nici măcar despre umanismul ce este transmis. „Înjosirea semenului este păcat împotriva Duhului Sfânt pentru că e des-personalizarea. Obligându-l pe acuzat să recunoască, să-și denunțe prietenii, să-și ceară pedepsirea, să se murdărească și compromită iremediabil, i se ia sufletul. […] Demonismul face și el progrese … înainte victima era torturată și omorâtă. Acum i se ia și duhul, să rămână – spiritualicește – jupuită de vie. Dar trupul fără suflet ce nume poartă? Numele de cadavru.”

Păcatele biblice se aseamănă cu păcatele închisorii, astfel, Steinhardt face o ierarhizare a păcatelor după care sunt priviți oamenii în celule: „Biserica le împarte (păcatele) în: veniale, de căpetenie, strigătoare la cer și cele împotriva Duhului Sfânt. Închisoarea cunoaște numai două categorii: cele care se iartă (traficul de devize și aur, trecerea ileagală a frontierei, furtul, omorul, curvia, preacurvia, pederastia, parazitismul, vagabondajul, defăimarea instituțiilor de stat) și cele care nu se iartă (șantajul și turnătoria). ”

Un anumit pasaj din Jurnal mă face să cred că într-un final, doar o conducere ce are în caracteristicile ideologiei sale democrația și misticismul, are șanse de a crea o societate prosperă și credibilă. Nicăieri în scrierile sale, Steinhardt nu se numește legionar sau simpatizant al unor idei legionare. În Jurnal, Steinhardt omite (voluntar sau involuntar) să spună fraza care l-a făcut celebru in proces: „Pentru mine este o onoare să fac parte din acest lot.” O conducere a țării având la bază credința mistică ar schimba soarta poporului, așa ne lasă să credem prin următorul fragment: „… conducătorii popoarelor și ai treburilor obștești n-au dreptul să nu se străduiască din răsputeri a face viața oamenilor mai bună și funcționarea aparatelor administrative mai eficientă.” (Idem Pavel la Colos. 3,22: „Orice lucrați, lucrați din toata inima ca pentru Domnul și nu ca pentru oameni.”) Iar indivizii nu sunt, sub cuvânt de credință, îndrituiți a încerca față de viață simțăminte de plictiseală și față de semenii lor simțăminte de nepăsare. Nu sunt din lume, dar sunt în lume și atâta vreme cât sunt pe acest pământ, datori sunt a-l îngriji în toate felurile. Dezinteresarea este o erezie izvorâtă din cu totul greșita interpretare a capitolului 17 de la Ioan, iar plictiseala este un păcat a cărui obârșie se află în lipsa de iubire față de creațiune.”

Mergând tot pe acest subiect suntem uimiți de o speranță ce o nutrește: „Formulez nădejdea că la ieșirea din închisoare vom găsi o Europă unificată de partidele creștin-democrate, unde ar putea renaște vechiul suflu al cavalerismului, de data aceasta la un număr incomparabil mai mare de oameni.”

În finalul anilor de pușcărie, Steinhardt are o concluzie personală la care subscriu: „Se desprind cu încetul doua secrete: 1) toată lumea are nițică dreptate și 2) tot omul e nebun deși crede că numai ceilalți sunt.” urmând îndeaproape „explicația teoretică a lui Pierre Lasserre: Lumea este mult prea complexă spre a putea fi cuprinsă într-o singură sistematizare, oricât ar fi ea de grandioasă. Nu există nici o doctrină capabilă să dea toate răspunsurile.”

Prin felul în care Nicolae Steinhardt a supraviețuit, a demonstrat sfidarea lui față de lipsa de valori a celor care i-au impus regimul comunist, față de regimul însuși din închisoare și chiar față de legile firescului; când ajungi să sfidezi, ajungi într-o etapă în care deja ești superior celui care îți este șef sau călău. Ești invingător.

Pentru mine, Jurnalul fericirii de Nicolae Steinhardt este principala carte care m-a marcat în adolescență. Consecințe după citirea cărții: cercetările pe care le-am făcut asupra Mișcărilor de Rezistență Anticomunistă pe toate planurile și am ajuns sa privesc  națiunea română cu alți ochi, refacerea legăturii cu Divinitatea, înțelegerea ideii de naționalism, conștientizarea anumitor ideologii politice. Cărțile lui Ion Gavrilă-Ogoranu și Jurnalul Fericirii se pot numi manuale de bază pentru noile generații, lumina de care avem nevoie în întunericul în care am fost adânciți de viperele roșii.