In ghiozdan era intuneric si mirosea a sarmale. Vecinii mei, doua mere stricate si o conserva de peste, erau adormiti. Mai dadea aiurea din gura cursul de Drept Comercial. Discutii interesante am purtat doar cu incarcatorul de la laptop si un pix care avea arcul stricat.
Mi-a aruncat o privirea inainte sa intre la examen. N-am inteles niciodata spaniola si mi-a parut rau ca nu l-am putut ajuta. I-am soptit fetei de langa el sa-i scrie doua numere, poate are noroc sa ia examenul. Apoi am coborat la cantina si mi-a pus fesul lui pe cap. Ii era foame, arde caloriile mai ceva ca un atlet dupa 30 de kilometrii alergati.
Colegii lui de camera sunt draguti. Toti cu probleme din copilarie, insa nu mi-au zis nimic rau. Le-a placut de mine si m-a asezat ceva timp pe masa sa ma vada toti. O paine mucegaita incerca sa imi explice cum sta treaba cu antibioticele. Alta care dadea aiurea din gura.
Cand s-a intins in pat m-a luat in brate. Degetul aratator mi l-a trecut peste ureche si a zambit. I-am simtit tristetea si supararea din Suflet. Nu ii permisese contextul sa fie sentimental si a ajuns sa iubeasca copilaria doar in adolescenta. Prin fata ochilor i-au trecut diferite imagini din familie, cu mama si tata, altele cu bunicii. Dar tot nu era nimeni acolo pe care sa-l tina in brate inainte sa adoarma. Sa se joace cu piciorusele lui si sa il zgâlțâie razand cu lacrimi.
Intr-un final a adormit, in muzica tare din camera, cu aerul imbacsit si cald al camerei si cu durerea din ganduri.
16.01.2013 – din Jurnalul Ursuletului Winnie