Povesti de Iarna

Stii cum e o dimineata de iarna? Nu vezi in jur nici lumina diminetilor de vara, nici n-auzi huruitul masinilor de import care adancesc gropile soselelor si nici macar culori n-ai sanse sa vezi pe geamul aburit deja de somnul tau de sfert de noapte. Ei, dimineata de iarna are ceata, multa, multa ceata apasatoare. Deschizi ochii si din instinct iti tragi pana pe nas patura, sperand sa te ascunda de ceea ce urmeaza sa fie o noua zi. Nu conteaza cat de vesel, odihnit sau plin de viata te trezesti, iarna nu-ti permite sa zbori din pat prin casa. Ti s-a instalat peste noapte in plamani, in oase, in spirit. Si de nu ai cum s-o vezi instinctiv stii ca e acolo.

Iarna asta care e reprezentata cu fulgi mari si sosete pe semineu sau brazi in calendare dureaza 3-4 luni. Fie, dureaza 5 cu procesul anevoios de a dezapezi natiunea, dar ai certitudinea ca se termina aici in minunatul Est continental. Si fara sa bat campii, eu cunosc o alta iarna, care nu tine nici de luni, nici de solstitiu sau de schimbari de ora. E o iarna tampita, cand iti ingheata creierul si stii ca nici un semineu din lume nu-l va dezgheta, cand simti ca lupta pentru a supravietui te costa mai mult decat o vesta imblanita. Si asta se intampla cu fiecare spirit liber, cu fiecare „wild one”, cu fiecare naiv sau visator al lumii cand incepe sa inteleaga ce inseamna cartonul in care locuieste.

Brusc, in fiecare seara se roaga nu Divinitatii, nu unui Dumnezeu sau unui profet, ci se roaga in van sa ii mai gaseasca pe cei ca el. Ma gandesc simplu ca tu, cel ce inca te mai deranjezi sa citesti ceva, orice, fie el blog sau Balzac daca nu ma intelegi macar ai impresia ca ma intelegi, ca nu as abera despre paralizia simturilor nici consumatorului de Taraf si nici spargatorului de seminte din coltul blocului.

Bun, plecand de la premiza ca intelegi prea bine cum e sa simti frigul din interior spre exterior, eu am ajuns sa scriu astazi pentru ca ma macina incredibil cat de tare s-a inversat normalul. Si nu stau din pozitia celui care arata cu degetul si spune: „Ui, ba, ce prosti is astia” ci imi intorc cu gratie mana dreapta si imi infig aratatorul in ochi ca sa-ntelegi ca am cultivat, crescut si semanat prostie si-acum stau, ca furnica in iarna si ma bucur de ce am cules. Cunosti senzatia?

Dar ca orice poveste ce se merita povestita, ai nevoie de personaje, de actiune, de o meserie interesanta, de un el sau o ea care sa te dezamageasca, de sex si propozitii murdare care sa ajute, sa contureze si sa creeze din propria-mi prostie o povata… sau cel putin sa ma ajute pe mine sa recunosc ca am tampit pe parcurs fara sa fiu nevoita sa-mi julesc orgoliul in cot marturisind direct cuiva: am gresit.

Si-mi aprind o tigara ca sa fiu sigura ca murdaresc si afum tot ce scriu aici, sa am o scuza si o justificare pentru momentul in care eu simt si cred ca nu mai sunt „buna”. Poate nu intelegi cum e, dar cred ca oamenii se simt in doua feluri in viata iar cu riscul de a suna biblica, eu ii vad prihaniti si neprihaniti. Ei, plecat-am de ceva vreme de pe dealul celor neprihaniti si chiar daca sunt departe de pacatul capital, cred ca sinuciderea morala si viciile sunt atat de fascinante incat campia verde si soarele arzator devine un cliseu. Vinul din pahar si fumul ce-mi inunda ecranul sunt un fel de premiu pentru paralizia de la care am inceput.

Sunt convisa ca astepti sa intelegi de unde izvoraste prostia pe care o tot laud din stanga in dreapta si cum stiu ca nici mie nu-mi place descrierea, o sa trec la explicatii, ca si stapanul atunci cand paseste apasat spre biciul pe care l-am vazut in atatea filme si prea putine XXX.

Acum cateva luni am avut ocazia sa-mi dau foc venelor. Am simtit cum arde, inunda si parleste fiecare celula din corpul meu, am simtit cum e sa respiri greu, sacadat, cum e sa nu iti inchizi ochii in usturime si cat de razvratita e placerea combinata cu sfasietorul urlet al nelinistii. Adica, m-am indragostit. Nu m-am indragostit de un personaj salbatic dar i-am trait salbatic si intens fiecare clipa din Viata, l-am consumat si transformat, i-am dar aripile mele si apoi i-am dat drumul sa zboare. L-am inaltat ca pe un zmeu si am stat pe iarba verde suferind atacul de panica pe care il stim cu totii din momentele in care lasi pe cineva liber doar pentru a-l vedea intorcandu-se. Si s-a intors, implinit, fericit, smerit, plin de fericire si vara, plin de caldura si bunatate si normal. Plin de tot ceea ce pe mine ma inspaimanta, visand doar la mine si la noi. Aberatii, normal. Ca doar n-o fi fericirea aia din carti atat de usoara si de accesibila, iar cei ce au impresia ca e asa simplu sunt bufoni, sunt mascaricii curtii, as fi zis convinsa de parerile mele destepte, rationale si fara ideologii puerile marcate de acnee si pubertate.

Psihologii mi-ar zice ca nu m-au iubit parintii sau ca n-am fost suficient de buna in ochii cuiva. Ce prosti, ai mei m-au crescut frumos si altceva nu mi-au zis ani de zile decat: esti desteapta, poti singura, esti puternica, esti mai buna. Nu m-au rasfatat, dar m-au motivat si mi-au pus aripile-n spate si le-au lipit bine incat sa ma tina apropierea de Soare. Asa ca daddy issues n-am avut si fericita am fost, bag seama, multi ani pana am inceput sa fiu fericita, altfel. Nu sunt o trista nici acum, din contra, 75% din joburile mele implica motivarea altor persoane si n-am fost veac o prefacuta. Doar ca fericirea mea niciodata nu s-ar putea compara cu fericirea normala a altora. Imi zicea maica-mea in copilarie ca sunt un val de schimbare si pe el o sa pier daca nu ma hotarasc ce vreau. Dar pentru mine, hotaratul ala e foarte simplu: eu lupt cu indarjire pana la ultimul strop de sange sau ultima rasuflare ce o am pentru ceea ce imi doresc. Si tocmai de aceea, nu-mi place fericirea aia simpla si de povesti a nimanui. Nu vreau sa fiu nici vreo Cenusareasa si nici nu-mi doresc sa ma salveze nimeni. Nu ma vad in varful castelului zavorita in turn, ci ma vad simplu, verificand planurile de constructie pentru a ma asigura ca n-am turn. Si-atunci, ma astept ca Prince Charming sa nu fie charming deloc. Poate ca oi fi citit prea mult imblanzirea scorpiei si de-aia fumez. De-aia lucrez prea mult si nu m-am mutat cu prietenul meu. De-aia, poate, mi-oi fi dorit sa plec in Tibet si-n Chile decat sa ma duc in Bali. Eu stiu? V-am zis de la inceput, aratatorul prostiei in ochiul meu e infipt. Si tot de-asta, din neant si obisnuinta, cand s-a intors omul ispasit l-am trimis in lume. Ca nu-l mai vreau. Ca s-a consumat. Ca zambetul lui era calm si enervant iar eu perturbata de el. Oare, oare, poti intelege tu de ce?

…to be continued

sursa foto

2 comentarii la „Povesti de Iarna”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *