Cand m-am dat jos din tren am primit un zambet imens. Mi-a strans mana. Geanta a smuls-o de pe umarul meu. Pana la masina m-a intrebat daca sunt bine si cum am calatorit. N-am discutat foarte multe, radia de fericire ca ma vede. Inca n-au invatat cum se foloseste camera web. Acum era saptamana para, iar eu veneam acasa.
Orasul m-a primit furios. Vantul sufla puternic si fumul de la CET imi ineca plamanii arsi. Ma izgonea din nou. Imi aduc aminte cum s-a bucurat atunci cand am luat decizia de a pleca. Mai scapase de un visator. Stia ca daca ramaneam in el eram un adversar. Nu ma putea opri. Incepeam drumul meu cu pumnul strans si ambitia nebuneasca de al cuceri. Norocul lui ca am plecat.
Imi lipsea mirosul de mancare. Aproape a lacrimat cand m-a vazut ca intru pe usa. M-a ajutat sa ma dezbarc, a asteptat in picioare pana am venit de la baie, apoi s-a pus cu mine la masa in bucatarie. Nu manca, doar ma privea cum eu desenez cercuri cu lingura in supa fierbinte. Si zambea. Iar cand m-am ridicat de la masa, m-a lovit peste mana. Ea facea curatenie pe masa.
„Sa nu stai mult…” mi-au spus cand am plecat sa ma intalnesc cu fostii colegi. Le vedeam entuziasmul stiind ca ma intorc din nou in cateva ore. Si ca nu plec inca.
Acasa. Acolo unde zambetul este cald si nu ascunde nimic. Mancarea e gustoasa. E cald si bine. Acolo unde suntem intrebati ce-am mai facut fara sa se urmareasca ceva.
Acasa. Ce bine-i acasa.