Henry Miller e nebun. Dement. Sincer, incepand de la pielea moarta de pe picioare, pana la parul transpirat si murdar de pe cap. Se zbate intr-o lume a mizeriei, a suferintei, a iubirii platite cu cativa franci, vesnic cautand raspunsuri la intrebari. Dar mai presus de toate, Henry Miller este liber.
Scriitura mea s-a schimbat mult in ultimii ani. De la stilul cu hopuri pe care il am in Amintiri din prezent, la stilul lejer si franc din Un misogin nenoricit. (Apropo, proiectul a ramas suspendat, dar nu am renuntat la el.) Insa acest lucru nu l-am observat eu, ci Vlad Codreanu dupa un jazz si un coniac. Tot atunci mi l-a recomandat pe Miller si a sa Generatie pierduta.
Tropicul Cancerului este o carte diferita fata de ce ati citit pana acum. Pentru mine a fost total diferita. M-am bucurat de ea pe plaja la mare. Valurile se izbeau de stanci si eu citeam despre Parisul anilor ’30, plin de femei usoare, bauturi ieftine, mucuri de tigara culese din gunoi, hoteluri cu oale de noapte rasturnate de la etaj si altele imprastiate pe scari, mancare mucegaita si ganduri filozofice despre căcăței.
Cartea a fost publicata in 1934 si America a interzis-o imediat, ea aparand prima oara in Franta. Reprezentantul Curtii Supreme din Pennsylvania, minunatul domn Michael Musmanno, descria cartea ca fiind „O cloaca, un canal, o groapa a putreziciunilor, locul unde s-a adunat toata depravarea umana.” Peste ani, George Orwell va numi Tropicul Cancerului „cea mai importanta carte a anilor ’30.”
Va spun cu mana pe inima ca merita citita daca aveti stomacul tare si nu ati fost crescuti toata viata in puf. Tin insa sa mentionez ca persoanele de sex feminin s-ar putea simti dezgustate, insa trebuie sa fii destul de fals ca sa te dezguste realitatea.
Spor la citit!