Ora 16.00
Din celalalt salon, asistenta sefa, striga cu voce ascutita:
– Robert!
Era conectat la un aparat ciudat, semana cu un mamut. Avea n furtunase si un display mare care afisa pomparile cu oxigen. Bataile inimii ii sunt prezentate in cealalta parte pe un fel de TV mic. Adica avea propria lui emisiune.
– Robert! Se uita spre cealalta asistenta. Hai sa-i dam cu 2 miligrame mai mult…
Ii administreaza prin branula o potiune magica avand culoare galben-Fanta.
– Robert, tuseste!
Ochii lui albastri erau speriati. S-a uitat la bratele legate de pat si-a clipit nedumerit. Cu limba a atins masca de pe figura. Eu aparusem in cadrul salonului din greseala, voiam sa merg la baie ca sa ud un prosop. Prezenta mea i-a atras atentia si ne-am privit cateva secunde. Apoi a scos un tipat puternic si mana i s-a zbatut haotic.
Tacere.
A urmat aparatul care masura pulsul sa tipe. O stare de panica s-a instalat in aer. Eu vedeam intreaga scena in oglinda de la baie si ma simteam ca intr-un serial american, Anatomia lui Grey, Dr. House sau care or mai fi.
– Erika! striga asistenta spre usa deschisa a salonului.
A venit in baie sa isi ia manusi de unica folosinta din dulap. M-a vazut.
– Afara! Iesiti toti afara!
Doar maine voi afla daca Moartea si-a luat liber de Paste si Robert imi va zambi.
Last Update
Ora 19.00
Am fost la spital. Salonul lui se curata. Nu l-am cunoscut niciodata pe Robert, doar ne-am privit cateva secunde. Moartea a trecut pe langa mine, cu coasa ei lunga, lasand urme pe parchet. Inca imi amintesc privirea lui. Ma ruga, ma ruga sa-l ajut. Asta cred ca ii spuneau ochii inainte sa moara…
Adevarul e ca am trait si eu ceva asemanator insa sfarsitul a fost tragic. Eram pe hol, la urgente, si a trecut o targa pe care era o tipa(cred ca suferise un accident rutier, ceva)…au incercat sa ajunga in sala de operatii insa a fost prea tarziu. Am vazut cum au scos-o acoperita…