Eram niste pusti manati de ritm. Voiam sa fim la fel ca cei pe care ii ascultam. Sa vina lumea la concertele noastre si fetele din fata scenei sa ne arate sanii. Voiam sa fim mereu tineri si nebuni.
Pe atunci nu exista Facebook, vorbeam cu persoane necunoscute pe mIRC la Net Cafe. Ieseam seara sa stam cu baietii mai mari. Ascultam muzica la casetofon in fata blocului si derulam caseta cu creionul. Dadeam din cap si ne imaginam ca suntem in Pantelimon. Sau in California. Sau in Bronx.
Eu am stiut de la inceput ca nu voi reusi. Prea mult ma balbai si nu arcuiesc bine cuvintele. Asa ca am ramas in spatele scenei, continuam doar sa-i sustin. Treceam pe la studio, vedeam cum se zbat si trag sesiune dupa sesiune pana era flow-ul potrivit. Apoi ascultau, le placea si urmatoarea zi schimbau jumatate de strofa cu alte versuri mai nebune.
Am fost acolo langa ei de la inceput. De la primele concerte din No Problem. De la Spiritul Blaga. De la “Vuia! Vuia! Vuia!”. Si toate acestea datorita puternicului sentiment pe care il emana. Linistea pe care ne-o ofera. Energia cu care ne incarca.
Orice ar fi, eu-tu-el-ea-noi-voi, nu vom uita, nu o vom lasa sa moara. Pentru ca “muzica nu se poate explica, muzica se poate trai. ”
“Nu uita, nu uita muzica,
Si cum te-a facut sa te simti ea…”
Buna piesa.
Fara muzica multi nu erau asa si multi erau la fel de prosti.