2012, septembrie. Trenul privat de la TFG era supra aglomerat. Studentii stateau in picioare sau inghesuiti pe geamantane. Indiferent in ce vagon alegeai sa te asezi, mirosul era acelasi: de parinti care au muncit pentru copilul lor a.k.a. sarmale, snitele, cartofi, oua sparte din neatentie, borcane cu zacusca, slanina afumata si branza de oaie sau vaca.
– Sarut mana! Unde opreste sa tragem si noi o tigara?
– La Piatra Craiului stationam 7 minute.
Entuziasmul libertatii. Fumam la usi, fumam cand stationa, fumam in baie. Jucam Cruce, 21, poker, table. Unii mai linistiti rezolvau integrame, sudoku sau citeau romane. Pe la jumatatea drumul se incingea atmosfera. PET-urile de bere se goleau, dozele se zdrobeau, sticlele cu coniac Unirea, vodka Stalinskaya, jinars Lautarii si palinca de Bihor incepeau sa le scada volumul considerabil. Vin nu era, doar prin noiembrie incepea sa se consume in tren.
Urma sa inceapa un nou capitol al vietii noastre, unul stampilat cu „LIBERTATE”. Parintii pe care i-am lasat pe peroane stiau insa mai multe. Mie nu mi-au spus, dar am descoperit singur. Imi aduc aminte doar de un „Viata asta nu-i asa usoara pe cum crezi” spus de mama.
Aerul rece m-a lovit in plin. Un deja-vu s-a abatut asupra mea. Priveam spre semnele masonice de pe cladirea garii si ma simteam pierdut. Ajuns pe peronul lung, cu borcanele care au scos un sunet infundat atunci cand le-am lasat jos ca sa imi aprind o tigara, eram complet dezorientat. Si singur…
Care era urmatorul pas? Ce trebuia sa invat? Sa fiu bun sau rau? Sa mint sau sa spun adevarul? Sa fiu corect sau escroc? Sa fiu eu… sau sa il uit pe vechiul eu? Sa ma incred in oameni sau sa ii joc pe degete?
Asa am ajuns la Cluj, intr-o seara friguroasa de septembrie, si am devenit unul dintre frumosii nebuni ai Marelui Oras.
– Supradoza, zice Beni printre rasete.