Ora 5 dimineata. Colegul meu de camera doarme alaturi de colega lui de facultate. Nu sunt impreuna, doar dorm impreuna. Privesc spre ei si ma intreb daca isi viseaza viitorul sau doar se odihnesc pentru sustinerea licentei pe care o au la ora 8. Zorii se revarsa. Salvez documentul in care mi-am scris strategia pentru urmatoarele luni. Incep sa cred ca prostia asta cu planificarea chiar functioneaza.
La 11 am un interviu pentru AIESEC Cluj-Napoca. Nu ma intereseaza ca voi avea niste cearcane gigant si ca poate voi abera. Imi iau cafeaua si ies pe hol la o tigara. Noroc cu caminele astea de stat ca poti fuma oriunde.
In caminul vecin e petrecere mare. Loganul alb de la Politie este jos, insa muzica nu s-a oprit inca.
Am simtit zilele acestea o senzatie ciudata. Prind un aer mai demn, cred ca asta e cuvantul potrivit, si parca un vierme isi croieste drum prin mintea mea. Si am inceput sa ma rog. De cele mai multe ori nu imi iese decat un simplu „Multumesc…” dar ma simt satisfacut si zambesc.
E ciudat cum in cateva saptamani viata unui om se poate schimba. Sper ca cei care imi vor scrie bibliografia sa nu omita notitele pe care le-am facut pe ultima fila a cursului de economie.
Merg la culcare cu cateva cuvinte care m-au marcat. Era 28 Aprilie 2013 cand Oana Andre mi-a spus…
Poti sa faci fix atat cat consideri tu ca poti sa faci. Ok?