Nu m-am simtit atat de singur de mult timp. Dupa 29 Mai am fost dezorientat. Pierdut. Nu stiam ce se va intampla, ce va urma, de unde sa incep si incotro sa ma indrept. Acum sunt infipt mai bine in realitate. Inteleg problema. Incep sa trasez directii pe foaie: peste 3 luni, 6 luni, 1 an, 3 ani si 5 ani. Parca sunt un mic comunist.
Singuratatea ma omoara. In fiecare zi sunt inconjurat de oameni, vorbesc cu o gramada. Degeaba. Sunt gol pe interior. Nici un sentiment de iubire nu se arata. Nicio afectiune nu vine spre mine. Ma zbat intr-o continua lume moarta, slinoasa, plina de viermi care mananca putin cate putin din mine si ajung tot mai aproape de plamanii mei negri.
Uneori nu mai vreau nimic. Nici faima, nici bani, nici sa mai traiesc. Un timp am crezut ca mi se trage de la oboseala acumulata in timpul saptamanii, resimt senzatiile astea doar sambata sau duminica. Dar nu, acum imi e clar: doar ma zbat in lanturi, fara scapare.
Mi-am rulat o tigara. Fumez in pat. Nu imi pasa de plapuma si pernele in care se vor impregna mirosul. Vreau doar sa fumez. Si sa ma simt iubit.