Vremurile si literatura

E ciudat sa vezi cate se schimba atunci cand tu faci cu adevarat ceva. Nu ma refer la invatatul unei lectii pentru o ora. Sa faci ceva pentru tine, pentru viitorul tau, ceva practic si fara utopie. Asta cred si simt eu acum cand e paginata cartea mea. O vad pe computer, pusa frumos in pagina si pregatita pentru tipar. Urmeaza curand varianta finala a copertilor. Insa se ridica o mica problema…

Am fost la cateva lansari de carte si majoritatea mi-au placut. Evident, mereu am vazut cativa domni care veneau acolo mai mult din obligatie si bagau in ei sărăţele cu suc pana erau gata sa explodeze. Atunci te gandesti cam ce sanse sunt ca tu, eu, sa răzbaţi in lumea aceasta literara.

Cu aproape 80 de ani in urma, Eliade si-a pus si el aceasta problema. Imi place scriitura lui, e atat de accesibila si te tine mereu cu sufletul la gura. Relateaza intamplari din perioada interbelica, dintr-o epoca de mult uitata in care valorile erau total diferite insa proza lui n-a murit. Nimic din ce-a scris el n-a murit. Dar noi? Noi, care chiar vrem sa ajungem undeva prin cuvintele astea pe care le aberam zilnic…

„- Dar pentru Dumnezeu, ce-ti pasa d-tale daca te cunosc sau nu te cunosc oamenii? Nu intelegi ca asta are o importanta secundara, ca realizarea d-tale perfecta se face autonom, prin simplele d-tale forte sufletesti, fara incurajarea sau patronarea nimanui? Toata confuzia de aici porneste: ca in provincie nu exista mediu favorabil. Ei si, ce e daca nu exista mediu favorabil? Exista in orice caz oameni, si oamenii se pot realiza oriunde, cu sau fara mediu. Nu observati ca in nici o literatura din lume nu s-a pus problema atat de staruitor si de dezastruos ca in literatura romaneasca problema aceasta a orasului de provincie, cimitir al iluziilor, balta fara fund si mai stiu eu cum? Cred ca in Rusia tarista au fost orase de provincie mai deprimante ca cele din Romania moderna, si totusi literatura rusa nu le-a deplans in cincizeci de volume, si nimeni nu si-a justificat ratarea prin ele. Dimpotriva, in acele orase de privincie ruseasca se calea sufletele extraordinare, se intamplau tragedii, conflicte, se crea chiar o filozofie… Deci, nu orasul de provincie e de vina, ci influienta tanarului care sucomba dupa doi-trei ani de lupta. Provincia e un mijloc de selectie; oamenii adevarati, oamenii vii si intregi, rezista, raman ei insisi, si-si realizeaza viata lor – ceilalti, mediocri si atenuati, dispar… Orasul de provincie e un mijloc de selectie naturala. E si un mijloc de verificare a rasei noastre. Ramane de vazut cati rezista, cati oameni pot fi ei insisi intr-un oras de provincie, si cati se grabesc sa parvina, sa ajunga prin politica.”

Huliganii de Mircea Eliade, editura Humanitas, anul 2008  – pagina 152-153