L-au imbratisat pe rand. Mai intai el, cu un aer demn si sigur. A urma ea, strangandu-l cu putere la piept. Cand s-a desprins, avea ochii in lacrimi. Despartirea era mereu grea.
– Te sun eu, mama!
– Sa ai grija de banii ăia! Daca nu vii acasa in week-end, iti trimit pachet cu trenul.
Ochii continuau sa-i lacrimeze. Si-au facut cu mana de la geamul compartimentului in timp ce trenul se punea in miscare. Eu mi-am aruncat tigara inainte sa se inchida usile. M-am asezat pe scaun cautand sticla cu apa. Am luat o gura buna, apoi mi-am tamponat rana de sub buza inferioara. Am privit pe geam. Orasul se indeparta. Eram oarecum fericit: mi-am stapanit lacrimile, din nou.
In tren, trei ore, doar am citit. Nu am vorbit cu nimeni. Mai faceam pauze privind pe geam. Nu-mi disparea din minte imaginea mamei. Nici gandul ca niciodata nu o voi mai imbratisa, glumi cu ea, sau sa-i vad bucuria pentru reusitele mele…
„Neica, mai, of,
Fa-mi, Doamne, un drum mai scurt,
Mai, neicuta,
Fa-mi un drum pe sub pamant…
Fa-mi un drum pe sub pamant,
Pan’ la maica la mormant,
De-acolo de sub mormant,
S-aud o soapta spunand,
O soapta fara putere,
S-aud vocea mamei mele…
Mama, daca tii la mine,
Doamne,
Opreste-ma langa tine,
M-ai lasat printre straini,
Ca o floare printre spini…
Toti ma-njura, toti ma bate,
N-are cine-mi pune parte,
Tata e batran, nu poate…”